Mai multa speranta decat poate inghiti realitatea

Azi am vazut o vrabiuta strivita, aproape decapitata, careia ii batea inca inima. Smasmele micului muschi erau vizibile, iar la fiecare bataie, capul incerca parca sa se ridice, ciocul se deschidea larg intr-o chemare fara glas. M-am uitat la ea tot timpul cat a tinut culoarea rosie a semaforului. Stiam ca nu se mai putea face nimic pentru a fi salvata. Aripile si picioarele erau atat de distruse incat nici nu le distingeam sub penajul insangerat. Parea sa fie totusi un pui de vrabiuta, care nu a ajuns inca la dimensiunea maxima (si aceea destul de mica oricum). Celelalte persoane care s-au oprit la semafor nici nu au observat-o. Erau prea prinsi in conversatiile lor. Eu eram singura, ca de obicei, deci atentia nu-mi fusese indreptata catre altceva. Numai eu priveam in lateral, catre miscarile muribunde ale vrabiutei. Nici macar faptul ca ma holbam intr-o directie neobisnuita pentru o persoana care asteapta la semafor nu cred ca le-a atras atentia celorlalti.

As fi vrut sa nu stiu ca oricum va muri, ca se chinuie degeaba sa-si mentina inima batand. As fi vrut sa ii spun cumva ca numai moartea mai e o salvare pentru ea, ca numai astfel va scapa. As fi vrut sa se opreasca, sa nu mai sufere, sa fie crutata odata. Dar s-a facut verde si a trebuit sa plec... desi as fi putut sa raman... fara niciun folos insa. Sper doar ca a murit curand, ca nu a mai suferit mult dupa aceea. Era atat de mica incat ma tem ca singura amintire pe care o va pastra din viata asta (daca vrabiutele au amintiri) e suferinta de dinaintea mortii. Cel mai mult as fi vrut insa sa nu o mai vad incercand, straduindu-se. As fi vrut sa nu creada ca va trai cand de fapt nu exista nicio sansa pentru asta... De ce ni s-a dat mai multa speranta decat poate inghiti realitatea?