Ce RePede au trecut anii in CRP

Cu ocazia aniversarii a 20 de ani de la infiintarea specializarii Comunicare si Relatii Publice (CRP) a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, a fost lansat volumul colectiv “CRP dupa 20 de ani” (editori: Cristina Bogdan si Ana-Maria Teodorescu, Editura Universitatii din Bucuresti, 2013). Cartea cuprinde ganduri ale profesorilor si colaboratorilor specializarii CRP, dar si amintiri ale alumnilor.  

Iata mai jos textul scris de mine si inclus in acest volum aniversar: 

Ce RePede au trecut anii in CRP

Era dimineata. Somnul, adanc. Un glas ma trezeste (destul de brutal) din visare. Era mama. Se afisasera rezultatele. Intrasem la CRP.

Se spune ca anii de liceu sunt cei mai frumosi sau ca te formeaza pentru tot restul vietii. In cazul meu, nu a fost asa. In schimb, cei cinci ani petrecuti la CRP, o cincime din viata mea de pana acum (daca adun cei trei ani de studentie la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice si cei doi ani de masterat la Modele de Comunicare si Relatii Publice din componenta aceluiasi departament) au reprezentat cadrul perfect pentru a deveni ceea ce am fost, de fapt, intotdeauna: o persoana pasionata de stiintele umaniste, de comunicare in toate formele ei, de antropologie, de cultura si mentalitati. Desi am urmat un liceu de matematica-informatica, mi-am dorit intotdeauna sa imbin cunostintele din domeniile reale cu cele din domeniile umaniste. Pentru mine, cele doua arii nu s-au exclus niciodata reciproc, iar profesorii de la CRP mi-au demonstrat ca sunt de aceeasi parere.

Unde altundeva decat la CRP poti invata in aceeasi zi despre modalitatile de comunicare ale celor mai bizare insecte, despre cristalizarea opiniei publice, despre evolutia mentalitatii cu privire la mare si plaja, despre diferitele intelesuri ale unui semn in diverse culturi sau epoci, despre pasii unei campanii de relatii publice de succes? Unde altundeva decat la CRP as fi avut sansa de a-mi transforma pasiunea pentru tatuaje intr-o lucrare de licenta si, mai apoi, de disertatie?

Zeci de cursuri, sute sau mii de notite, ochi atenti si absorbiti de explicatiile profesorului. Soapte in stanga si in dreapta („Cum a zis ca se numea fluturele?” „Bombyx Mori.”), becul care s-a ars in noaptea in care invatam pentru cel mai greu examen. Culoarele bibliotecii, lampile mici si verzi ale salii de lectura. Pauzele dintre cursuri, prieteniile pe viata legate in aceste amfiteatre, drumul pe scari pana la sala 408.

Ziua examenului de admitere la CRP a fost singura zi cu cod meteo rosu din acel an. Conform repartizarii in ordinea alfabetica a numelor in sala, aveam o priveliste asupra a cel putin doua treimi de amfiteatru in jos. Am facut o mica pauza de scris. Mi-am ridicat privirea din foaia de examen (una dintre cele mai importante foi) si am suras vazand imaginea din fata mea: aproape toti candidatii la admitere din sala isi luasera, printr-o coincidenta, o pauza in acelasi timp si isi faceau vant frenetic cu singurul obiect pe care il mai aveau pe masa de examen, in afara de coli de scris si pix: cartea de identitate. Imaginea buletinelor intr-o miscare aproape sincrona imi va ramane pentru totdeauna in minte ca aripile unui roi de fluturi (poate chiar din specia Bombyx Mori, dar nu stiam inca asta la momentul respectiv). Am zburat pana la urma aproape toti cu aripile acestea mici de la inceput. Ele s-au transformat peste 3 ani (printr-o metamorfoza demna de un fluture adevarat) in aripi mult mai mari: diplomele de licenta, cu care ne-am facut cu totii vant la fel de frenetic in ziua festivitatii de absolvire, o alta zi cu cod meteo rosu.

E dimineata. Somnul, adanc. Alarma ma trezeste (destul de brutal) din visare. Ma pregatesc pentru o noua zi in care am ocazia sa aplic tot ce am invatat la CRP, tot ce am exersat in zeci de proiecte de seminar si examene de curs. Am terminat CRP, dar CRP nu s-a terminat pentru mine.