Titlu original: Room at the Top
Autor: John Braine
Anul primei publicari: 1957
Limba din original: engleza
“Drumul spre inalta societate” de John Braine il are in centru pe Joe Lampton, personajul-narator, un tanar foarte ambitios, care doreste sa urce cu orice pret pe scara sociala. Pentru a reusi sa devina cineva in orasul Warley, Joe Lampton este nevoit sa faca o serie de compromisuri dureroare si sa se transforme intr-una dintre acele persoane pe care le critica si le ura pana atunci. Pe scurt, pentru a plati pretul succesului si al bogatiei, Joe este practic nevoit sa isi vanda sufletul diavolului.
Actiunea din romanul lui John Braine se desfasoara in Anglia postbelica, un cadru perfect pentru a surprinde diferentele dintre clase sociale, dintre cei nascuti nobili si bogati si cei care trebuie sa isi castige prin munca asidua traiul zilnic. Joe Lampton, in varsta de 21 de ani, paraseste oraselul prafuit si fara perspective Dufton pentru a-si incerca norocul in Warley. Cu toate ca nici acest oras nu este cel mai avansat si bogat, pentru Joe reprezinta un pas inainte important, iar pe parcursul cartii ajunge sa cuprinda intre granitele sale toate visurile lui Joe si sa reprezinte un fel de tel ultim pe care tanarul isi propune sa il atinga. Intrebat de unul dintre personaje cum era orasul Dufton, Joe il descrie ca “Plin de uzine. O fabrica de chimicale, o scoala primara si un monument al eroilor, si un rau care isi schimba culoarea in fiecare zi. Un cinematograf si paisprezece carciumi. Asta e cam tot ce se poate spune despre Dufton.” Ajuns la Warley si observand stilul de viata diferit pe care avea sa il traiasca aici, Joe declara “Aveam senzatia ca toata viata mea de pana acum mestecasem rumegus crezand ca-i paine.”
Povestea este relatata din perspectiva lui Joe la zece ani dupa ce intamplarile narate au avut loc. Astfel, romanul ofera o si mai buna descriere a modului in care personajul a evoluat, dar si a efectelor pe care actiunile lui Joe in “drumul spre inalta societate” le-au avut asupra constiintei si sufletului sau. Descrierile extrem de nuantate si stilul realist-naturalist al lui John Braine dau nastere unor scene aproape cinematografice in mintea cititorului. Avem acces la trairile interioare ale lui Joe Lampton, la luptele si dilemele care il framanta atunci cand este pus in situatia de a alege intre ceea ce simte si ceea ce stie ca este mai bine pentru viitorul lui.
In Warley, Joe inchiriaza o camera in casa sotilor Thompson (care isi pierdusera in razboi un fiu de varsta lui Joe) si se angajeaza ca functionar la biblioteca locala. Curand, tanarul intra in contact cu membrii trupei de teatru din oras, “Thespienii”. Aici o intalneste pe Alice Aisgill, o femeie trecuta de patruzeci de ani si casatorita, dar si pe Susan Brown, fiica unor bogatasi. Romanul surprinde, printre altele, relatia lui Joe cu cele doua femei si urmarile tragice ale obsesiei lui de parvenire. Din multe puncte de vedere, “Drumul spre inalta societate” poate fi privita drept o varianta urbana si englezeasca a romanului “Ion” de Liviu Rebreanu. Asemanarile sunt izbitoare atat in ceea ce priveste parcursul povestii, cat si personalitatea personajului principal, manat de aceleasi dorinte de a-si depasi conditia modesta.
In “Drumul spre inalta societate”, John Braine creeaza un personaj care, cu toate ca ar trebui sa para detestabil cititorilor, acestia nu se pot abtine sa il simpatizeze. Joe Lampton isi pastreaza pana la final constiinta si cu toate ca actiunile si deciziile lui ii lezeaza iremediabil demnitatea si stima de sine, el ramane constient ca si-a calcat in picioare propriile valori pentru a-si asigura un loc printre oamenii bogati si de succes. De aceea, povestea lui este, in cele din urma, o tragedie.
Ecranizarea din 2012 (o mini-serie BBC cu 2 episoade) este foarte fidela cartii si ii are in rolurile principale pe Matthew McNulty (Joe Lampton), Maxine Peake (Alice Aisgill) si Jenna Coleman (Susan Brown). De fapt, aceasta mini-serie m-a determinat sa citesc si materialul-sursa, cartea “Drumul spre inalta societate” de John Braine, ce statea neatinsa in biblioteca mea de cativa ani.
"Faptul ca tanarul poseda un Aston-Martin il aseza din capul locului intr-o clasa sociala cu mult deasupra mea; dar a avea un astfel de automobil era pur si simplu o chestiune de bani. Fata, usor bronzata, cu parul blond tuns scurt, aranjat intr-o coafura prea simpla ca sa nu fie costisitoare, era tot atat de inaccesibila posibilitatilor mele ca si automobilul. Dar a o avea si pe ea era tot o simpla chestiune de bani – pretul inelului cu diamant de pe mana ei stanga. Toate acestea par evidente; insa pentru mine era un adevar pe care pana in acel moment il pricepusem doar teoretic."
"Atunci, acolo, pe loc, am ales: trebuia sa ma bucur de tot luxul de care se bucura tanarul acela. Acest tel trebuia sa-l ating. Era un fapt tot atat de clar si de obligatoriu ca si vocatia pe care se presupune ca o au medicii si misionarii, desi in cazul meu, desigur, chemarea aceasta imi dicta sa-mi fac bine mie si nu altora."
"Asa-i in toate povestile: printesa e intotdeauna frumoasa, traieste intr-un palat de aur, poarta straie scumpe, giuvaeruri, mananca pui, capsuni, turta dulce, si chiar daca da peste ea nenorocirea si ajunge fata la bucatarie, printul o va descoperi imediat, pentru ca ea uita un inel scump in prajitura pe care o coace pentru el; iar cand printesa este adusa inaintea lui, imbracata in piele de magar, cu fata si mainile manjite de funingine, printului ii va tresari in piept inima si va crede ca s-a indragostit de o fata din popor (categoria a zecea). Dar printesa isi leapada pielea de magar, si el ii vede in fine pielea alba, gingasa. Totul se aranjeaza: ea redevine categoria intai si se pot casatori nestingheriti si vor trai ani multi si fericiti. Calificativele necesare unei printese in basmele cu zane sunt foarte clare."
"Odata copilaria dusa, viata nu-si mai da osteneala sa fie placuta."
"Privind in trecut, imi dau seama ca ma aflam in pragul nebuniei. Azi nu as mai putea simti la fel; exista, acum, pare-se, un perete transparent intre mine si emotiile tari. Acum simt ceea ce e corect sa simt; fac miscarile pe care trebuie sa le fac. Dar nu pot sa ma conving ca toate astea ar avea vreo insemnatate pentru mine. Nu vreau sa spun ca sunt un om mort; dar ca pur si simplu am inceput sa mor, desi mai am inca vreo saizeci de ani de viata inaintea mea. Nu sunt nefericit si nu ma tem de moarte, dar nu mai sunt tot atat de viu cum eram in seara cand m-am certat cu Alice. Il privesc pe tanarul acela fara experienta, nenorocit, din carciuma, cu simtamant de sincera parere de rau. Nu as face schimb cu el chiar daca as putea, dar incontestabil ca era un om mult mai de valoare decat personajul civilizat care sunt acum, dupa acesti zece ani in care am obtinut aproape tot ce dorisem vreodata. Stiu ce nume mi-ar fi dat cel de atunci: “Momaia parvenita”.
Bineinteles ca nu-mi pasa daca tanarul acela care se uita la afisul de teatru era mai intelept, mai bun sau mai inocent decat “Momaia parvenita”. Dar era de mai buna calitate: simtea intens, avea capacitatea de a suferi. De mai buna calitate pentru cel ce accepta ca o faptura omeneasca e destinata sa aiba si unele emotii, sa fie puternic afectata de ceea ce i se intampla, sa traiasca printre oamenii din jurul sau. Nu vreau sa spun ca trebuie sa-i iubesti pe oameni, ci doar ca trebuie sa-ti pese de ei. Eu sunt acum ca un “Cadillac” nou-nout intr-o regiune industriala mizera, izolat prin otel si sticla si aer conditionat de nenorocitii de afara, de ploaie si de trupurile infrigurate si suferinde. Nu doresc sa fiu ca oamenii de afara, nu vreau nici macar sa ma las tarat de vreo slabiciune, sau de vreo prostie printre obrazurile invidioase ale nenorocitilor, in ploaie si in mirosul specific al infrangerii. Dar uneori as dori sa pot dori acest lucru.
Ceea ce mi s-a intamplat este exact ceea ce am vrut sa mi se intample. Sunt constructorul vietii mele. Destinul, intamplarea, soarta, norocul sau ghinionul, toate acestea pot fi alungate din istorisirea mea, ca niste actori demodati care se cramponeaza de un repertoriu prafuit, pot fi goniti si lasati sa moara de foame, n-au avut vreun rol in povestea mea. Totusi, undeva n cursul actiunii piesei, personalitatea mea ar fi putut evolua in alt chip. Ceea ce s-a petrecut cu sentimentele mele este tot atat de fantastic ca si ceea ce se intampla cu otelul in timpul fabricatiei unei masini americane; otelul ar trebui sa-si pastreze totdeauna oarecare duritate, sa aiba totdeauna o anumita densitate, si nu sa devina o foaie maleabila si lacuita. Tot astfel si sentimentele de baza ar trebui sa pastreze si ele o anumita intensitate si densitate. Presupun ca mi se oferise si mie posibilitatea de a deveni un om adevarat. “Tu clocotesti in permanenta, mi-a spus odata Alice. Pulsezi de viata pana la ultima fibra. Alaturi de tine, ceilalti parca ar purta manusi de cauciuc.” Acum n-ar mai putea sa spuna asta."
"Ma privea acum o fata imbatranita, care stia prea multe despre dragoste, despre dragostea adevarata, simpla, umana, tot atat de plata si de banala ca o zi umeda de luni si tot atat de necesara ca leafa."
No comments:
Post a Comment