Recenzie "Persuasiune" - Jane Austen

Titlu original: Persuasion
Autor: Jane Austen
Anul primei publicări: 1817
Limba din original: engleză

Citind cartea, este destul de evident că “Persuasiune” a fost ultimul roman al lui Jane Austen pentru că include teme şi elemente care se regăsesc în lucrările ei anterioare. Am fost destul de dezamăgită de acest roman, mai ales după ce am citit “Raţiune şi simţire” de aceeaşi autoare şi care mi-a plăcut foarte mult. “Persuasiune” mi-a creat impresia unei cărţi alcătuită din bucăţi, ca o haină nouă cusută din porţiuni de material din haine vechi.  

Prima parte a cărţii mi s-a părut greu de parcurs, chiar plictisitoare pe alocuri. Ar fi fost mai interesant dacă autoarea ar fi alternat descrierile personajelor, a locurilor şi introducerea diferitelor rude cu acţiunea în sine a cărţii, care pare să înceapă abia după ce treci de prima treime a ei. Similar notelor de la începutul unei piese de teatru, în care sunt prezentate personajele şi relaţiile dintre ele, prima parte din “Persuasiune” descrie familia Elliot, cu tatăl - Walter (văduv), fiicele sale – Elizabeth, Anne şi Mary, doamna Russell - o veche prietenă de familie şi vecină, William Elliot – vărul celor trei surori, John Shepard – avocatul familiei, doamna Clay – un fel de administratoră a casei, soţii Croft – chiriaşii familiei Elliot, Charles Musgrove – soţul lui Mary, Louisa şi Henrietta Musgrove – surorile lui Charles etc. Ar fi fost util dacă editorii cărţii ar fi inclus şi un arbore genealogic pentru a facilita înţelegerea tuturor relaţiilor de rudenie şi de alt tip dintre personaje. “Persuasiune” depăşeşte chiar şi cărţile Agathei Christie din punctul de vedere al panopliei de personaje pe care le cuprinde. Iar faptul că trei dintre personaje poartă numele Charles încurcă şi mai mult lucrurile. Din acest motiv, o mare parte din roman am fost confuză cu privire la cine e cine, pentru că, într-un fel sau altul, toate personajele erau conectate între ele, prin legături de familie sau prin alianţă.

Depăşind aceste momente de confuzie, suntem introduşi în lumea tipică romanelor lui Jane Austen, cu personaje care îşi petrec dimineţile făcând vizite prin vecini, după-amiezele desenând sau citind în camera de zi şi serile în compania prietenilor mai înstăriţi care organizau tot felul de serate. Probabil că nu am fost în starea potrivită lecturii acestei cărţi pentru că, la fiecare pagină, mă surprindeam întrebându-mă de unde aveau resurse financiare aceşti oameni care nu munceau niciodată şi cum de unii dintre ei erau consideraţi săraci dacă aveau o sumedenie de servitori, bucătari, guvernante şi administratori. Se pune de multe ori problema în roman cu privire la diferenţa dintre cei cu posibilităţi materiale, îmbogăţiţi în timpul vieţii, şi cei de rang nobil, care au moştenit averile din familie. Toate aceste aspecte sunt prezente şi în alte cărţi ale autoarei, dar acolo sunt dublate de o ironie fină asupra societăţii şi de o complicitate cu cititorul în a ridiculiza anumite personaje. În “Persuasiune”, am simţit absenţa acestor elemente de ironie şi umor, motiv pentru care cartea mi s-a părut fadă, cu personaje şterse, deloc memorabile.

Singura parte pentru care merită citită întreaga carte este un dialog dintre Anne şi William Elliot dinspre finalul volumului, în care cei doi discută despre diferenţele dintre sentimentele unui bărbat şi cele ale unei femei. M-a surprins modul în care Jane Austen, din postura de femeie de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, a abordat acest subiect delicat la vremea respectivă şi, mai ales, modul în care a prezentat cu obiectivitate perspectiva unui bărbat. În acel dialog, reprezentanţii celor două sexe purtau cu adevărat o conversaţie din postura de interlocutori aflaţi pe picior de egalitate.

De altfel, subiectul central al cărţii, din care este inspirat şi titlul “Persuasiune”, pune problema influenţei pe care familia, prietenii şi societatea o aveau asupra deciziilor pe care le lua o femeie. Anne Elliot este convinsă să refuze cererea în căsătorie a căpitanului Frederick Wentworth, pe motiv că acesta nu este de clasă nobilă, cu toate că este suficient de înstărit. După mai mulţi ani, Frederick reapare în viaţa lui Anne şi aici începe, de fapt, întreaga acţiune a romanului.

Desigur, la baza despărţirii dintre personaje stau diferite motive pe care le cunoaştem deja din cărţile lui Jane Austen: lipsa de comunicare, intrepretarea greşită a unor gesturi, chiar şi referirea la personaje cu numele de familie în locul prenumelui, creând astfel diverse neînţelegeri. Dacă ne dataşăm puţin de întreaga analiză şi critică literară a cărţilor lui Jane Austen şi citim acest roman ca atare, ca ceea ce este, vom descoperi o telenovelă care recurge la tertipuri destul de ieftine pentru a crea intrigi. Desigur, ar trebui să citim cartea din perspectiva cuiva care a trăit în Anglia victoriană, nu din punctul de vedere al cuiva care trăieşte în zilele noastre.

Mi s-au părut deranjante şi câteva referiri la aspectul fizic al personajelor, cum ar fi, de exemplu, comentariul că o persoană este total dezagreabilă dacă are pistrui, faptul că un amiral care a lucrat pe mare mulţi ani şi are trăsăturile afectate de această muncă este cu greu considerat un candidat eligibil pentru a deveni chiriaşul familiei Elliot sau faptul că Anne, la vârsta de 28 de ani, avea faţa bătrână şi era chiar “ofilită”. Din nou, probabil că toate acestea trebuie interpretate din perspectiva unui contemporan al lui Jane Austen. Este greu de stabilit din acest roman dacă părerile pe care le prezintă în carte îi aparţin autoarei sau, dimpotrivă, le ironizează, aşa cum face în alte romane de-ale ei.

În ansamblu, dacă acesta ar fi fost primul roman pe care l-aş fi citit de la Jane Austen, probabil că ar fi fost şi ultimul. Cartea nu m-a impresionat cu nimic anume şi mi s-a părut că ar fi putut fi construită diferit pentru a-i spori din valoare. Personalitatea personajului principal nu este memorabilă, iar relaţiile de prietenie şi cele familiale, foarte frumos dezvoltate în alte cărţi ale autoarei, au fost construite mediocru în “Persuasiune”.

Pe lângă toate acestea, ediţia în limba română pe care întenţionam să o citesc conţinea inclusiv greşeli cu privire la vârsta personajelor şi la gradul de rudenie dintre personaje, creând confuzii suplimentare, astfel încât am citit, în cele din urmă, ediţia în limba engleză.